La 15 septembrie 2023 s-au împlinit 24 de ani
de la plecarea în ETERNITATE a celui care a fost
ISIDOR BURDIN
– violonist, dirijor de taraf/orchestră de muzică populară, compozitor –
personalitate notorie a culturii Moldovei
ISIDOR BURDIN a educat o pleadă de aur de interpreți de sorginte folclorică: Victor Copacinschi (țambal), Simion Duja, Simion Brânzilă, Efim Păunescu (clarinet), Maria Codreanu, Zinaida Julea, Maria Drăgan (voce), Lucian Cocea, Nicolae Boz (vioară) și mulți, mulți alți interpreți de valoare. Anume în acel timp, când seceta a bântuit și peste cântecul folcloric, a apărut pe meleagurile noastre acest maestru care ne-a învățat cum să ne potolim setea din cristalinul izvor limpede și nesecat, fără a-l tulbura, fără a-i împăiengeni apele. Mă mândresc că și eu am cântat la contrabas sub bagheta acestui mare maestru pre nume ISIDOR BURDIN.
Vie, luminoasă să-i fie aminitirea!
Arta înseamnă muncă, muncă, muncă...
Ilustrul viorist şi folclorist, compozitor, profesor de muzică şi dirijor de taraf/orchestră de muzică populară Isidor Burdin s-a născut la 1 iunie 1914, în orașul Brăila, România. Studii: Academia Regală de Muzică şi Artă Dramatică, Bucureşti, cu Constantin C. Nottara (vioară), Mihail Andricu (muzică de cameră). A activat ca violonist şi conducător al diverselor orchestre în cinematografele din oraşele Odesa, Ismail, Rostov-pe-Don ş. a. La 19 aprilie 1951, în urma unui denunț al unui instrumentist din orchestra pe care o conducea la Rostov-pe-Don, este arestat și condamnat la moarte pentru „propagandă antisovietică”. După moartea lui Stalin pedeapsa este înlocuită cu 25 de ani de închisoare, apoi, în 1956, este eliberat. Între anii 1956-1980 activează la Chişinău. Organizează primul său taraf în incinta cinematografului Chişinău (1956-1961); activează în calitate de violonist în orchestra cinematografului Biruinţa (1956-1957); conducător artistic al Ansamblului de Tineret (1961-1963) şi al Ansamblului de Țigani (1970-1980); dirijor principal al orchestrei Ansamblului Naţional Academic de Dansuri populare Joc (1973-1978) – colective artistice ale Filarmonicii; conducător artistic al tarafului Institutului Politehnic și al ansamblului de cântece şi dansuri Alunelul (redenumit mai târziu în Hora) ș. a. Este autor a peste 100 de prelucrări de cântece populare, (Mută-ţi Leano, casa-n vale, Am avut un pui pe lume, Sărmana inima mea.), compoziţii originale pentru orchestră, suita În livezi şi vii, rapsodii, piese pentru ţambal. A editat culegeri de creații muzicale: Floarea norocului, 1966; Drag îmi este cântecul, 1968, 1974; Cântă taraful, 1973; Piese de concert pentru ţambal, 1976, culegerea de povestiri „Fata morgana” – SATIRE, Ierusalim, 1989. Vioara magică a lui Isidor Burdin poate fi auzită în coloanele sonore ale mai multor filme de la „Moldova-Film”. Talentul viguros al impunătorului artist, al marelui maestru Isidor Burdin era solicitat pretutindeni.
Din 1982 se stabilește în Israel (Ierusalim) apoi în SUA. A plecat în lumea celor drepți la 15 septembrie 1999, la New-York, SUA.
Personalitate notorie a culturii Moldovei, Isidor Burdin a educat o pleadă de aur de interpreți de sorginte folclorică: Victor Copacinschi (țambal), Simion Duja, Simion Brânzilă, Efim Păunescu (clarinet), Maria Codreanu, Zinaida Julea, Maria Drăgan (voce), Ion Neniță (acordeon), Lucian Cocea, Nicolae Boz (vioară) și mulți, mulți alți interpreți de valoare. Anume în acel timp, când seceta a bântuit și peste cântecul folcloric, a apărut pe meleagurile noastre acest maestru care ne-a învățat cum să ne potolim setea din cristalinul izvor limpede și nesecat, fără a-l tulbura, fără a-i împăiengeni apele. Mă mândresc că și eu am cântat la contrabas sub bagheta acestui mare maestru pre nume Isidor Burdin.
Nicolae Sulac a fost prima mare descoperire a lui Isidor Burdin, caruia, pe la sfârşitul anilor 50, fiind conducător artistic al orchestrei cinematografului „Chişinău”, şi, căutând voci demne de a ieşi în faţa publicului, i-a surâs norocul, mai bine zis ambii au avut norocul să se găsească unul pe altul, formând un frumos cuplu muzical: Isidor Burdin - violonist, dirijor, aranjor, un strălucit cunoscător al muzicii populare; Nicolae Sulac – tânăr cântăreţ, cu mari promisiuni pe viitor, care deja manifesta un pronunţat „Eu” artistic. Trebuie să-ți spun, dragă cititorulue, că publicul cinematografelor Chișinăului din acea vreme era desfătat (aș zice chiar, răsfățat) în pauzele dintre rulaea filmelor cu muzică de calitate. În componența micilor orchestre evoluau muzicieni de valoare: instrumentiști consacrați, cântăreți cu voci impunătoare, căci fiecare cinematograf se străduia să invite nume cunoscute din domeniul muzicii pentru a atrage nu numai publicul cinefil, dar și melomanii, care erau mai mult interesați de muzică decât de filme. Puteai să asculți muzică de diferite genuri: de la muzică ușoară până la jazz. Orchestra lui Burdin era unica de muzică populară și amatorii de folclor, iubitorii cântecului, născut din rădăcina neaoșă, de acolo, de la vatră, veneau cu drag anume la cinematrograful „Chișinău” să-l asculte pe cântărețul Nicolae Sulac și violonistul Isidor Burdin. Unii din ei nici nu priveau filmul, doar se lăsau delectați de frumoasa voce a lui Sulac și eleganta sonoritate a viorii lui Burdin. Faima acestui cuplu s-a răspândit ca un fulger nu numai prin capitală, dar și în toată Moldova. Anume datorită lor, acestor doi mari artişti, publicul cinematografului „Chișinău” se făcea din ce în ce mai numeros. Anii pe care i-a petrecut alături de Isidor Burdin, de fapt au fost acea școală, acel conservator pe care Sulac l-a absolvit cu brio și care i-a permis în 1965 să fie angajat ca solist al renumitei orchestre „Fluieraș” condusă de Serghei Lunchevici – violonist, dirijor, muzician de excepție. Anume lui Isidor Burdin îi datorăm faptul că îl avem pe Sulac așa cum a fost el.
Noi am avut mare noroc, că cel care pe vremea lui Iosif Vissarionovici Stalin a stat o habă de vreme la pușcărie pentru o părere ce nu coincidea cu linia partidului, pentru un banc nevinovat, a mai zăbovit pe plaiul nostru, învățându-ne cum se cere a fi atitudinea față de cântecul popular, dacă dorim să nu pierdem din farmecul lui inedit. Cântecul popular, oricare ar fi localitatea de unde vine, oglindeşte, prin melodia, cuvintele şi felul interpretării, sufletul naţiunii în mijlocul căreia s-a născut, pentru că sunt comori fără de preţ, pe care le-a zămislit poporul – acest Credo al său Isidor Burdin s-a străduit să-l sădească în inimile celor, care, alături de el, căutau și aduceau cântecul folcloric în scenă. Anume evreul Burdin ne-a demonstrat cum trebuie să arate haina orchestrală a cântecului moldovenesc, dacă vrem ca el să rămână firesc, să rămână frumos, așa cum era acolo, la el, acasă. Anume Burdin ne-ă făcut să înțelegem că dacă îmbăcăm melodiile populare în haine străine devenim ridicoli, având în vedere exemplul elocvent al tratării muzicii populare dintre Prut și Nistru pe la sfârșitul anilor 40, începutul anilor 50.
Lăsând o urmă atât de vizibilă pe marginea istoriei muzicale a Moldovei noastre, având atâtea merite în ceea ce privește dezvoltarea culturii muzicale autohtone, Isidor Burdin nu s-a învrednicit barem de o apreciere cât de mică din partea statului. Uneori, fiind întrebat de unii curioși dacă nu se simte jignit că munca lui, atât de necesară în acele vremuri, nu este apreciată la justă valoare, maestrul răspundea: „Am avut norocul să cânt alături de vioara lui Grigoraș Dinicu într-un concert la care a fost prezent și George Enescu. În acea seară, Dinicu a făcut în așa fel ca fiecare orchestrant se apară în prim-plan barem cu o frază muzicală. La sfârșit George Enescu s-a apropiat și a strâns călduros mâna fiecăruia, în semn de apreciere. Eu, cum eram cel mai tânăr, stăteam mai în spate și aveam mari emoții că n-o să ajungă și până la mine. Dar... Mi-a strâns-o cu ambele mâini, zicând: – Tinere, ți-am auzit vioara, struna… Muncește, ai toate șansele să devii un bun muzician... – Aprecierea marelui Enescu mi-a fost îndemn și călăuză în viață. Nu am mai avut nevoie nici de diplome și nici de medalii.”
Isidor Burdin avea o predilecție deosebită pentru muzica populară moldovenească și niciodată nu a refuzat nici o propunere de a organiza orchestre, fie și într-un sat nu departe de Chișinău, colective care mai apoi activau cu succes după plecarea maestrului. Într-un timp era angajat concomitent în calitate de conducător artistic și dirijor în mai multe orchestre, fapt ce a trezit nemulțumirea organelor de resort. Îmi amintesc foarte bine cum odată maestrul a fost chemat acolo, sus, unde un colaborator al instituției cu pricina, un inspector îi zice:
– Dumneata ești angajat în 5 orchestre și primești atâția bani, numindu-i suma. Asta e prea mult.
La care Burdin liniștit îl întreabă:
– Da dumneata cât primești?
Inspectorul numi o sumă de vreo 5 ori mai mică decât salariul lui Burdin. Apoi privi triumfător (dar și cu o vădită nuanță de invidie) în ochii maestrului, mulțumit că a găsit un argument viu, inbatabil. La care Burdin exclamă indignat cu o voce ce ar trezi și morții din mormânt:
– Muuult! Prea muuuult!!! Eu muncesc din greu. În fiecare dimineață – repetiții cu profesioniștii, în fiecare seară – cu amatorii. Duminica – concerte. Dacă nu sunt concerte – repetiții. Noaptea și când mai am o clipă de răgaz pregătesc partiturile și partițiile. Da dumneata ce faci? Te uiți care și cât primește, ce salariu are? Și atât. Și pentru asta încă ți se plăteșe? Muuult! Prea muuuult!!!
Și, lăsându-l tablou pe nenorocitul de inspector, plecă. Sigur, neplăcerile l-au ajuns din urmă, dar Burdin n-ar fi fost Burdin dacă nu spunea tot ce gândește.
Isidor Burdin, pe lângă faptul că era un muzician de excepție, era dotat și cu un simț al umorului ieșit din comun. Într-o situație atât de neplăcută să ai curajul să treci în ofensivă și să ironizezi cu atâta ingeniozitate putea numai Isidor Burdin, cel care cunoștea nu din auzite amarul care se așează în meandrele inimii în urma nedreptățirilor care se abăteau pe capul domniei sale ca ploile în timp de vară (doar pentru că a avut neatenția să spună că strunele pentru vioară sovietice sunt cu mult mai proaste decât cele germane, a stat în închisoarea stalinistă Colâma aproape cinci ani de zile). Și, lovindu-se în viață de atâtea injustiții, persecuții, atitudini umilitoare, a învățat să cheme în ajutor acel simț al umorului, care mereu l-a ajutat să pășească ferm peste momentele nefaste. Situațiile neplăcute, uneori apăsătoare, el, ca și oricare, nu le putea suporta dar..., spre deosebire de alții, imediat ieșea din atmosfera lor, ameliorându-le cu o glumă, un banc nevinovat, o ironie fină. Atunci când iarăși (a câta oară?) completa ancheta pentru plecarea după hotarele țării a colectivului artistic pe care îl conducea, anchetă în care era nevoie să răspunzi la o groază de întrebări: când te-ai născut, unde te-ai născut, cine te-a născut, fiind sigur că, totuna n-o să i se permită să iasă din țară, Isidor Burdin ironiza:
– Și de ce te-ai născut?
Am fost martor ocular al acestei scenete comico-tragice în urma căreia un sentiment de tristețe, amestecat cu vii nuanțe de compătimire, mi s-a aciuat în suflet. Bineînțeles, el înțelegea că acea completare a anchetei pentru el era o simplă formalitate, că rezultatul era știut din timp. Știa că n-o să i se permită niciodată să iasă din țară. Așa și se întâmpla. Nu i se dădea voie să se despartă de plaiul natal, fără nici un fel de explicare din ce cauză. Dar Burdin n-ar fi fost Burdin dacă s-ar fi lăsat pradă dezamăgirii. Domnia sa abandona toate momentele nefaste, se cufunda în apele oceanului drag pre nume Muzica, simțându-se de minune în mregile vibrantelor sonorități care îi vărsau balsam pe suflet. Avea o plăcere deosebită să vadă rezultatul muncii sale extrem de complicate, dar plină de satisfacție sufletească, când îi reușea totul ce și-a pus în gând. Alegea cu minuțiozitate instrumentiștii, soliștii, repertoriul, pregătea pedant partiturile, chiar partițiile instrumentelor le copia singur, cu mâna lui. Și atunci când sala exploda entuziasmat, aplaudând frenetic mesajul artistic care venea din scenă, prin intermediul vibrațiilor emoționante ale colectivului artistic diriguit de maestru, fața lui Isidor Burdin i se însenina, iradiind a plăcere.
Nu o singură dată am fost martor ocular ale stărilor sufletești pe care le descriu. Repetițiile cu Isidor Burdin le așteptam ca pe o sărbătoare. Era o plăcere să cânți după vioara lui, să-i urmezi întocmai dorințele. Lucra, șlefuind cu minuțiozitate materialul muzical, lămurind pe înțelesul fiecăruia cum trebuie interpretată orice lucrare. Indicațiile le făcea fin, simplu, cu grijă, într-o frumoasă limbă românească. O mai zicea și rusește, căci avea și muzicieni de limbă rusă, de exemplu, în orchestra conservatorului. În același timp Isidor Burdin era destul de sever și exigent. Dacă ceva nu îi era pe plac, a doua oară nu mai făcea observații delicate, înjura pe loc și lucrurile imediat se aranjau, mergeau strună, căci, sudalmele lui Burdin ieșeau delicate, în niciun caz nu erau vulgare. Nu cunosc nicio persoană din cei dogeniți să fi rămas supărați pe maestru. Din contra, dacă un timp oarecare nu auzeam din gura maestrului vreun cuvânt mai pipărat, ne întrebam oare ce s-o fi întâmplat, nu cumva maestrul s-a îmbolnăvit? Și..., uneori special îl provocam să bage mâna în desaga cu „suduieli a la Burdin”. Odată, în timpul pauzei, clarinetistul Efim Păunescu, sări pârleazul școlii de alături de sinagogă, în incinta căreia noi făceam repetiții, și se avântă în iureșul fotbalului cu elevii de acolo. Când începurăm repetiția, Burdin, observând că e absent clarinetul, întrebă unde e ?
– Alături, joacă fotbal – i-am răspuns noi.
Văzând că Burdin iese precipitat afară, noi iute lăsăm instrumentele și... după el, curioși, în așteptarea unei scenete cu sudalme delicate, care să ne gâdile urechile într-un mod plăcut. Burdin, găsindu-l cu ochii pe Efim în mijlocul copiilor, începu să strige din răsputeri:
– Senea! Seeneaaa!
Nicio reacție. Aici, dragă cititorule, trebuie să spun că, aproape în toate orchestrele conduse de către maestru anterior, pe clarinetiști îi chemau Simion, adică Senea: cei mai îndrăjiți de Burdin erau Senea Brânzilă și Senea Duja...
În sfârșit, după al treilea apel strident, Păunescu intuitiv întoarse capul și, văzând că Burdin îi face insistent semne cu mâna, iute reveni pe scările sinagogii.
– Repetiția a început, eu strig cât mă țin baierile și tu – lasă-mă, să te las...
– Dacă pe mine, Isidor Moiseievici, nu mă cheamă Senea, ci Fima – îi răspunse smerit Păunescu.
– Auzi, mama măsii cui vă are, el..., el să mă-nvețe pe mine cum îl cheamă...?!
Totul reveni în albia normală, dispoziția noastră ridicată la apogeu, repetiția a mers din plin. Toți au rămas satisfăcuți, nici clarinetistul supărat, nici dirijorul nemulțumit.
Peste zece ani după plecarea lui Isidor Burdin, în 1992, am avut ocazia, împreună cu Ion Păcuraru să-i facem o vizită acasă în Ierusalim, unde locuia alături de Jeni, draga lui soție – îngerul lui păzitor. Ne-am amintit de acele zile frumoase petrecute împreună, am vorbit despre una, alta, i-am făcut cadou un fluier moldovenesc, care să-i aducă aminte de meleagurile natale. Chiar am cântat ceva împreună: eu – la pian și mentorul nostru – la vioară. N-o să uit niciodată aceste clipe nostalgice, care mai aveau o nuanță de tristețe că nimic nu se mai poate întoarce înapoi.
Am primit cadou cartea lui de povestiri (în limba rusă), unde Isidor Burdin, într-un limbaj sarcastic, cu un umor fin descrie multe momente din viața lui, destăinindu-se discret cititorului, care mai află o fațetă impunătoare a talentului neîntrecutului muzician, cea de mânuitor iscusit al cuvântului. În multe din aceste mici povestiri Burdin ia în derâdere mai multe trăsături bizare ale unui regim, care pe hârtie anunța scopuri nobile, omenești, pe când în realitate totul era invers, era un sistem de oprimare, antiuman, în care a trăit o bună parte din viață și din cauza căruia a fost nevoit, după ce a pătimit mult, să-l părăsească. Deja în prefața de la această minunată culegere de povestiri pe care nu întâmplător a întitulat-o – „Fata morgana”, Satire – simțim acele trăsături satirico-umoristice cu care era dotat autorul din plin, intuim un spirit sarcastic, plin de umor al autorului, care, nu din auzite, ci pe propria lui piele a simțit toată ipocrizia, falsitatea și nimicnicia regimului. Chiar și unicul desen de pe copertă, ce prezintă o babă bătrână, zbârcită și urâtă, care se admiră în oglindă și vede acolo o fată tânără și frumoasă, este o redutabilă aluzie la mentalitatea societății în care minciuna și falsul erau puse în capul mesei, o metaforă vorbitoare, o găselniță care convinge fără cuvinte. Este o alegorie la tot ce se întâmpla în acel colos pre nume Uniunea Sovietică, adică, unde tot mucegaiul era lustruit. Burdin singur a desenat această scenă comică, neîndemânatic, așa cum a putut, căci nu era inițiat în ale picturii, dar și aici și-a spus păsul pe cât se poate de concludent.
Am rămas profund emoționat, când maestrul Isidor Burdin, alături de vioara căruia, prin anii 1966-1969 contrabasul meu se simțea ca peștele în apă, străduindu-se să n-o dea de gol, mi-a scris pe prima pagină o dedicație:
Aceste cuvinte mi s-au aciuat în suflet, trezindu-mi peste ani un sentiment de mândrie pe care-l păstrez până în ziua de azi. Abia mai târziu am înțeles ce noroc am avut să fiu alături de acest Om cu literă mare, muzician consacrat, adevărat magistru al artei muzicale folclorice, de la care am învățat atâtea și care m-a considerat coleg și prieten. Această dedicație a maestrului Burdin pentru mine e la fel cum au fost cuvintele lui George Enescu adresate tânărului violonist Isidor Burdin din orchestra lui Grigoraș Dinicu. Chiar și atunci, în primăvara anului 2023, când am ieșit în fața publicului pe scenele Palatului Național „Nicolae Sulac” și a Sălii cu Orgă cu două concerte aniversare (la 75 de ani), și Ministerul Culturii, sub egida căruia m-am aflat timp de 62 de ani - elev, student, profesor, profesor universitar, colaborator al Ministerului, Secretar General al Comisiei Naționale a Republicii Moldova pentru UNESCO, nu a încercat să găsească barem două cuvinte de apreciere, în memorie mi-a apărut mesajul maestrului Isidor Burdin, care emană căldura inimii lui și care, alături de aplauzele publicului, mi-au încălzit sufletul.
Foto coperta și dedicația
În prefața culegerei autorul se destăinuie:
– Încă din fragedă copilărie sufeream de o boală incurabilă: nu puteam să înghit ceea ce se presupune că trebuie de înghițit. Nu m-au lecuit de această boală nici chiar anii petrecuți în „Sanatorii” (Pușcării-n.n), unde – după cum se vorbea – numaidecât lecuiesc…. Fără să înghit, am luat în țeapă toți „prietenii” și… s-a întâmplat minunea! Hârtia înghite totul! Acum îi am pe toți în buzunar!
Regimului care, în 1940, l-a „înfiat”, el, trezindu-se după noaptea de 28 iunie deja cetățean sovietic, nu-i erau pe plac oamenii care pot să gândească, care nu vor să înghită ceea ce se presupune că trebuie să înghiți. Și Burdin nu putea să tacă, fapt ce l-a „ajutat” să fie trimis la „Sanatoriu” pentru a fi „lecuit” de pălăvregeală. În schimb, s-a învățat să vorbească alegoric,
„în childuri”. Pentru a vă convinge și mai mult că Isidor Burdin era o fire, care nu numai că nu suporta fărădelegile, ticăloșenia, cinismul, dar încerca prin diferite forme, printre care și cea a anecdotei, să-și manifeste crezul, o să mă opresc puțin doar la un singur subiect pe care, cu lux de amănunte și pană de scriitor consacrat, îl descrie în splendida sa carte de povestiri satirice. Subiectele au fost inspirate și împrumutate din realitatea sovietică, după cum ironizează autorul - ...cea mai democratică democrație norodnică-socialistă, căreia i-a fost dedicat și un binecunoscut cântec, destul de popular:
– Я другой такой страны не знаю
Где так вольно дышит... хулиган.
(Nu cunosc o altă țară
În care atât de ușor răsuflă... huliganul.)
(În binecunoscutul cântec sovietic „Necuprinsă-i țara mea natală” – muzică - Isaak Dunaevsky, versuri - Vasilii Lebedev-Kumaci – scris în 1939, era cuvântul om, dar realitatea crudă l-a făcut pe autorul anonim să-l înlocuiască cu huligan, care era mai aproape de adevăr.)
Culegerea de povestiri satirice „Fata Morgana” a văzut lumina zilei în anul 1989, la Ierusalim, orașul în care s-a refugiat din Moldova Isidor Burdin, cel care, în 1980, pentru „trădare de patrie” mai întâi a plătit o amendă de 900 ruble, apoi, în 1982, tocmai după doi ani de așteptare și interdicții, i s-a permis să plece din țară. Aceste ingenioase satire au fost scrise în limba rusă, probabil din cauza că a vrut să fie înțeles în primul rând de acele persoane care au avut și au tangențe cu URSS -ul. În carte sunt descrise anumite momente, pe care un cititor, care nu e cunoscut cu viața sovietică, n-ar fi putut să le înțeleagă. Culegerea cuprinde 24 de povestiri scurte, în care, pe fiecare pagină, simțim penița satirică, destul de ascuțită, a celui care a trăit și retrăit acele stări sufletești și le-a descris cu atâta har.
Pe mine m-a impresionat mult una din povestirile sale, scrise cu o măiestrie de invidiat. E vorba de „Moartea triplă a unui nemuritor”, în care Burdin povestește, că grație unui „obicei prost” de a asculta radio „Europa liberă”, stație interzisă în URSS, într-o seară, auzi o informație precum că la Amsterdam, pe scenă, a decedat marele violonist sovietic David Oistrah. A răsfoit toate ziarele sovietice timp de patru zile, a ascultat posturile de radio sovietice, dar nicio informație despre decesul marelui violonist nu a găsit, nici n-a auzit. Doar a cincea zi a apărut un mic articolaș în ziarul „Pravda”. Atunci, Isidor Burdin și-a amintit un ritual de înmormântare a arestanților în lagărul de inculpați, la care, după cum scrie dumnealui, „a avut onoarea” să asiste personal. Imediat cum cele patru persoane, care îl duceau pe al cincilea în raclă, au pus sicriul pe marginea gropii, cea de-a șasea persoană, supraveghetorul superior, a scos din buzunar un ciocănaș cu o coadă lungă și l-a lovit puternic în frunte pe cel decedat, pentru a se convinge că arestantul nu mai poate fi lăsat în listele deținuților. Apoi a scris ceva în registru și cu asta înmormântarea să terminat. „Anume despre asta mi-am amintit eu în a patra zi după moartea lui Oistrah – scrie Burdin – și m-am întrebat singur pe sine: oare chiar încă nu s-a întors din deplasarea sa specială la Amsterdam supraveghetorul superior împreună cu ciocănașul său?
Comentariile sunt de prisos.
Eforturile maestrului Burdin nu numai că nu au fost luate în considerație de forurile de decizie, dar și atunci când colectivul muzical condus de domnia sa, pleca peste hotare ca să familiarizeze publicul din țările prietene cu arta muzicală sovietică, după cum am mai mențonat mai sus, i se interzicea ieșirea din țară. Această situație umilitoare, care lăsa amprente amare în sufletul maestrului, se repeta de fiece dată când venea multașteptata plecare după hotare. Nu i se da voie să se despartă de plaiul natal, fără nici un fel de elucidare a cauzelor. „Patria natală” îi interzicea ieșirea în lume. Nici atunci, nici altădată, până când maestrul a părăsit-o pentru totdeauna. Vigilenții apărători ai moralei sovietice nu puteau să permită unui fost deținut politic să plece, aveau temeri că nu se va mai întoarce și va strica imaginea țării.
Astăzi, peste ani, noi venim în fața Domniei Sale cu scuzele de rigoare că n-am știut să-l apreciem la justă valoare pe cel care ne-a îndrumat să îmbrăcăm frumoasele noastre melodii populare în hainele lor firești, pe cel care ni l-a dăruit pe Nicolae Suac, pe cel care:
Isonul, prin corzile viorii sale –
prietenă de-o viaţă,
Să-l ţinem mai neaoş
ne-a învăţat,
Incercând să ne îndrepte faţa
spre apa
Dulcelui izvor curat, folclor
fără de seamăn –
Oglindă a sufletului neamului
cu
Rădăcinile ‘mplântate adânc,
acolo-n
sat.
Balada, hora, vorba de duh
şi jocul – e
Universul lui în care-a invitat
doar pe acei cu inimă şi har, şi
Răvăşit-a suflete prin struna-i de cobzar –
să îl avem – aşa ne-a fost norocul...
Din Doină clădit-a-şi altar – să îl apere
ca o cetate,
Icoană zidit-a-şi din Cântec de jale,
pentru suflet alinare,
Noi rămănând de-a pururea
datori
Domniei Sale.
Acrostih de Constantin Rusnac
Chişinău , Stăuceni, Moldova
mai 2004 - 30 ianuarie 2005
C.V.Ax.D.Ac.R.
Noi, cei care încercăm să aducem în scenă folclorul muzical autohton, să familiarizăm ascultătorul cu creația celor care sunt obișnuiți de cu zori și până-n noapte să lustruiască coada sapei, noi, cei cărora ne-a căzut misiunea să cizelăm acest tezaur, această carte de vizită a Moldovei noastre, într-adevăr, îi suntem recunoscători, i-am rămas datori marelui maestru Isidor Burdin, cel care ne-a învățat cum se împodobește o melodie populară cu veșminte pe potrivă, cel care ne-a arătat cum să scoatem la iveală hainele care stau de veacuri în sofcă, la păstrare, cel care ne-a îndrumat cum să le luăm de acolo și să procedăm așa cum spunea Anton Pann: „De la lume adunate și-înapoi la lume date.”
Spre sfârșitul anilor 90 ai secolului trecut, scriitorul Andrei Strâmbeanu a încercat, a pus mari eforturi pentru a-l aduce pe Isidor Burdin acasă, în Moldova, fiind inițiatorul a unui concert în incinta Palatului Național, cu genericul „S-a întors Burdin acasă”. Un concert, menirea căruia era un fel de închinăciune și poclon în fața celui care a făcut atât de mult pentru dezvoltarea artei muzicale naționale. Deja erau gata și afișele. Din păcate, n-a fost să fie, era prea târziu. Isidor Burdin nu a mai avut posibilitate să vină, iar la 15 septembrie 1999, la New York, la vârsta de 85 de ani, a plecat în lumea celor drepți.
Luminoasă, vie, veșnică să-ți fie amintirea,
dragă maestre, Isidor Burdin,
mentor și prieten
al interpreților de muzică populară
din Moldova!